Mesajul national de Ziua Mondială a Teatrului

 

AZI E ZIUA NOASTRĂ

 

Suntem în anul 2009. Criză mondială. Recesiune. Lipsă de lichidităţi. Cecuri fără acoperire. Bonitate zero, pedofilie, căsătorii ratate, guverne fără scop, ciudate malformaţii juvenile, gerontocraţie şi multă, multă lipsă de idei. Şi, în acelaşi timp, tone de speranţă în viaţa care vine, în viaţa care îţi aşterne covorul de iluzii şi speraţe.

 

Născute cum? Din ce resurse? Nu cumva ascunse în dorinţa unei sistematizări a aşteptărilor? Unei autostrăzi virtuale pe care să se-ntâlnească maşini miraculoase? Cu ce actori? În ce regie? În ce context? În care ţară? Pe care scenă ? A cărui teatru? Şi care Shakespeare?

 

Stau să mă-ntreb, că dacă astăzi lumea vine mai mult decât oricând la teatru să nu fie cumva pentru că oamenii se ascund de realitate în speranţa că teatrul le poate oferi soluţii imediate.

 

Nimic mai fals, nimic mai rău. Astăzi, spre deosebire de trecut, teatrul nu existã ca o insulã a libertăţii, ci, mai ales, ca un refugiu în faţa laşităţii, a lipsei de acţiune şi idei. Ieri, publicul ieşea în stradă, astăzi, schimbă guvernele în Cişmigiu. Aşteaptă ca alţii să se mişte şi uită că în sine are potenţial revoluţionar.

 

În plină criză, teatrul îşi deschide porţile unui public interesat parcă mai mult de matematica simţirilor şi mai puţin de surpriza descoperirilor de sine. La prima vedere n-ar fi nici o diferenţă, dar, o clipă mai târziu, câtă diferenţă! Şi, totuşi, Teatrul nu poate lipsi din viaţa noastră de zi cu zi. E ca o boală incurabilă căreia i se caută degeaba antidot. Şi nu vaccinul te poate vindeca de el, ci numai încăpăţânarea de a rămâne viu şi mângâiat de muze.

 

Azi, e ziua mondială a teatrului ! Doamne, ce coincidenţă! E şi ziua noastră de acces la casa de bilete. Ce coadã, domnilor! Câtă bucurie!

 

Şi ce bani puţini.

 

 

Ion Caramitru