Maria Zărnescu: „Mi-ar plăcea ca, peste ani, o cronică scrisă cândva de mine să fie pentru cineva o poveste”

Maria Zărnescu, critic de teatru nominalizat în acest an la un Premiu UNITER, îşi păstrează modestia pentru care e cunoscută şi apreciată în breaslă şi recurge, în chestiunea jurizării, la un frumos citat din Spirache Necşulescu din „Titanic Vals”: „Nu mă votaţi!”.

Maria Zărnescu: „Mi-ar plăcea ca, peste ani, o cronică scrisă cândva de mine să fie pentru cineva o poveste”

Andrei Crăciun: Felicitări pentru nominalizarea la Premiile UNITER. Puneţi preţ pe aceste onoruri? Sunteţi fericită?
Maria Zărnescu: Mulţumesc nespus! Sincer?! Da. Chiar pun preţ pe onorurile teatrale şi, de aceea, m-a bucurat foarte tare această nominalizare.

Aţi mai fost într-o asemenea ipostază? Când? Cum?
Premiantă am fost în toate formele de învăţământ prin care am trecut: şcoală, facultatea 1, facultatea 2, doctorat… (Am făcut de curând calculul: am petrecut 25 de ani în şcoli… Un sfert de secol…) Dar premiu în teatru – pentru critica de teatru – n-am luat. În schimb, am dat premii în ultimii ani, ca membru în tot felul de jurii. Bucuria e la fel de mare. Dar şi stresul, responsabilitatea. De data asta, nu mai am niciun stres.

Credeţi că aţi fost, în decursul anului trecut, cel mai bun critic de teatru din România? Şi dacă nu, cine credeţi că a fost? Aveţi, printre colegii dumneavoastră de meserie, exemple, modele, oameni pe care îi admiraţi?
De data aceasta nu intra în job description-ul meu stabilirea vreunei ierarhii. Însă cei care mă cunosc pot confirma: sunt o persoană foarte modestă. Nu mi-aş declara supremaţia în vreun domeniu. În niciun domeniu. (Chiar dacă, poate, aş gândi-o…) Aşadar, zic, precum Spirache Necşulescu la vremea lui: „Nu mă votaţi!” Şi profit de faptul că anul acesta n-am fost în juriul UNITER, pentru a nu face nicio nominalizare, pentru a nu da niciun verdict. În schimb, mărturisesc că admir câţiva dintre colegii mei mai experimentaţi sau mai tineri, pentru calităţile lor. Şi se vor recunoaşte într-una sau mai multe dintre ele.

Îi admir pentru tenacitate, pentru perseverenţa cu care scriu, indiferent de oboseală sau, uneori, de finalitatea actului critic. Îi admir pentru zecile, sutele de mii de kilometri petrecuţi prin trenuri mai mult sau mai puţin confortabile, prin hoteluri aşijderea, pentru răbdarea de a vedea de toate, de a nu refuza nimic. Îi admir pe cei care simt momentul de derută în viaţa unui mare artist aflat, poate, la final de carieră şi nu se grăbesc să îl penalizeze, ca şi pe cei care intuiesc sâmburele de talent într-un tâ­năr şi nu se grăbesc să-i comenteze inerentele greşeli cauzate de lipsa de experienţă. Îi admir pentru generozitate şi luciditate. Şi mărturisesc că îi invidiez (cu drag) pe cei care scriu cu uşurinţă. Categorie în care am senzaţia că vă încadraţi şi dumneavoastră…

Cum aţi descoperit teatrul? Cine v-a dus la teatru? Ce v-a atras înspre această lume?
L-am descoperit în prima copilărie. M-au dus ai mei, mama şi tata, la „Ţăndărică”, la „Creangă”, mai puţin la Operă, infinit mai mult la Operetă şi apoi, rând pe rând, la teatrele din Bucureşti. Tot în copilărie, am descoperit şi culisele: unchiul şi mătuşa mea, Constantin şi Ileana Zărnescu, au fost actori ai Teatrului „Alexandru Davila” din Piteşti, care, în anii ’70-’80, avea un renume… Nu ştiu ce m-a atras înspre această lume…

Cred că mirajul poveştii. Am citit mult teatru în adolescenţă, poate ca o continuare a poveştilor copilăriei. Apoi, (îmi) mărturiseam cândva că nimic nu se compară cu senzaţia de la ridicarea cortinei. E ca un drog acea aşteptare de câteva secunde. Între timp, cortina şi-a cam pierdut rolul de „cadru izolator al operei de artă”… Păcat.

 Ce urmă, ce moştenire v-ar plăcea să lăsaţi în teatrul românesc?
E o întrebare prea „mare”… Mi-ar plăcea ca, peste ani, o cronică scrisă cândva de mine să fie pentru cineva o poveste. A unui spectacol. Mi-aş dori să ofer o imagine clară şi corectă a unei perioade, o radiografie a unei epoci, o poveste a unui timp, fotografia unei clipe din lunga viaţă a teatrului. Mai mult însă m-aş bucura să las nişte amintiri, cunoştinţe, informaţii sau poveşti unor tineri, care să le ducă mai departe. Predau istorie de teatru şi spectacologie la UNATC. Sper să las viitorilor artişti şi teatrologi ce-am adunat şi ce voi mai aduna, poate, în ani. Ca o urmă a scurtei mele treceri prin viaţă. Fără patetism. Cu zâmbet, dar cu seriozitate.

TEATRUL ŞI ATACURILE INCULTURII

Care este cel mai mare vis pe care îl aveţi în legătură cu teatrul? Ce întreprindeţi pentru a-l împlini?
Din nou o întrebare „mare”… Mi-aş dori ca teatrul să găsească puterea de a supravieţui şarjei de atacuri ale inculturii, lipsei de educaţie, superficialităţii, comodităţii şi iluziei create de himera „comunicării” cu orice preţ. Sper ca modul în care (re)povestim noi teatrul pentru ceilalţi să îi menţină forţa („magică” sau nu) asupra celor dispuşi a-l înţelege. Iar cea mai bună „întreprindere” în acest sens, e, până la urmă, munca de la şcoală…

Care este cea mai mare bucurie pe care v-a oferit-o teatrul?
Teatrul îmi oferă tot timpul bucurii. Şi încă reuşeşte a mă „curăţa” în momente de restrişte personală. De multe ori, de-a lungul anilor, am aplicat „terapia prin teatru”. Şi a funcţionat. Încă funcţionează. În plus, topurile, indiferent de domeniu, sunt ceva vremelnic. Totuşi, poate „cea mai mare” bucurie este faptul că din dragostea pentru teatru mi-am făcut, în timp, o meserie. Care mă face fericită.

Care este starea la zi a criticii de specialitate în ţara noastră?
Ca şi ţara noastră: eterogenă, din toate punctele de vedere.

Premiile au acest obicei nociv de a băga zâzania între oameni. Există şi în breasla criticilor de teatru aceste orgolii care degenerează? Ne puteţi relata o întâmplare cu critici de teatru luptându-se la baionetă în trena vreunei distincţii? Există aşa ceva? Asemenea dueluri?
Cu siguranţă există. (Verbul se poate conjuga la toate timpurile…) Din fericire pentru mine, nu cunosc astfel de poveşti picante. Sau evit a le da crezare. Poate e şi asta o formă de auto-protecţie…

 Ce califică un om, astăzi, aici la noi, să fie critic de teatru? Cum se devine în această meserie?
Cred că nu mă înşel afirmând că ultimul secol a demonstrat că nu există reale condiţionări academice. Le Corbusier a revoluţionat arhitectura fără să aibă studii de specialitate, The Beatles au revoluţionat muzica fără să ştie teorie, iar nenumăraţi actori au avut cariere uluitoare fără să fi urmat facultăţi de artă dramatică. Aşadar e posibil să faci critică de teatru având la îndemână un bagaj (măcar o valiză) de cultură generală, un simţ de observaţie dezvoltat şi un condei inteligent. Dar cred că materiile pe care le studiem în şcoală sunt fundamentale: Teatrologia, Istoria teatrului, Spectacologia, Analiza textului dramatic, Filosofia, Estetica şi aşa tot mai departe… până la condiţia esenţială, de fapt: de a vedea cât mai mult teatru.

CEI DE PE BARICADA EDUCAŢIEI

S-a deprofesionalizat meseria? S-a umplut de neaveniţi? De nepricepuţi? Cum se rezistă în faţa democratizării opiniei, încurajate de mediile online, unde oricine poate spune orice şi unde fiecare se pricepe la tot?
„Am crescut odată cu ţara mea…” suna refrenul unui cântec patriotic din copilăria mea. Parafraza vine lesne: „Am crescut odată cu lumea noastră…” Din păcate, nu este întotdeauna vorba despre o creştere, despre o evoluţie, şi nu vorbim doar despre România. Lumea s-a schimbat, iar mediul on-line permite oricui să spună orice, fără nicio responsabilitate. Din fericire, sunt atâtea alte domenii şi subiecte asupra cărora se pot arunca „amatorii de opinie”, încât teatrul mai are de aşteptat pănă să devină adevărata lor ţintă.  Iar meseria noastră nu cred că s-a deprofesionalizat. Cei mai mulţi dintre „colegii de breaslă” sunt persoane cu pregătire solidă şi bagaj cultural serios, indiferent de mediul în care aleg (sau sunt aleşi) să se exprime. Din păcate, nu prea mai există astfel de medii profesionale. Revistele de teatru – în variantă print sau on-line – sunt extrem de puţine.

Numărul rubricilor culturale ale ziarelor, posturilor radio sau TV tinde asimptotic către zero şi, oricum, ele trebuie să urmeze linia, stilul publicaţiei. De aceea, mulţi dintre criticii de teatru aleg să scrie pe blog. Or, dacă nu faci parte într-un fel sau altul din „lumea teatrului”, ci eşti un „simplu” cititor care caută o părere „avizată”, te vei îndrepta automat spre cel al cărui stil îţi este mai apropiat. Dar asta nu înseamnă că vei găsi şi cea mai pertinentă sau profesionistă opinie. Şi de-aici poate începe confuzia…

Cum poate să nu se predea critica de teatru? Pe ce baricade trebuie să lupte?
Pe baricada educaţiei celor care vin din urmă. Nu doar critici, ci şi artişti. Şi, mai ales, a viitorului public.

LUNGUL DRUM CĂTRE TEATROLOGIE

Dumneavoastră ce cale aţi urmat în teatrologie? A fost ceva ce v-aţi dorit dintodeauna? Cum aţi ajuns până aici?
Deşi am descoperit la timpul potrivit că asta îmi doresc, n-a fost chip să urmez calea dreaptă. În ’87, când am dat admiterea la facultate, secţia de Teatrologie-Filmologie a fostului IATC nu mai exista. (Mai funcţionase câţiva ani sub denumirea de „Arta şi metodologia spectacolului”, dar şi aceea se desfiinţase.) Drept care am urmat o cu totul altă cale, fără să sper pe atunci că acest zig-zag profesional mă va duce/întoarce, după ani şi ani, unde mi-am dorit de fapt. Am absolvit Liceul MF 1 din Bucureşti (actualul „Tudor Vianu”), la clasă de matematică-informatică, apoi Facultatea de Inginerie Chimică din cadrul Politehnicii (unde m-a „prins” anul 1989), am început o colaborare cu Fun Radio şi am urmat apoi Cursul de radio-jurnalism BBC, ce se ţinea la Bucureşti în (culmea!) actualele săli ale Secţiei de Teatrologie din UNATC. În 1993 am fost „racolată” la Radio Contact, unde fost – timp de şase ani – de la redactor-prezentator de ştiri, realizator de programe şi emisiuni muzicale, până la director de reţea.

Apoi, încă alţi zece ani, am lucrat (în varii perioade şi având tot felul de funcţii de conducere) în producţia de evenimente şi în publicitate, am colaborat cu Televiziunea Română, am fost director de programe la Radio InfoPro… Între timp, însă, printre joburi, dar deloc printre picături, am absolvit Teatrologia la UNATC (varianta de patru ani), după care, în 2010, m-am întors definitiv în Şcoală. De-abia de-atunci cursul profesional a devenit „normal”, doar că ritmul a trebuit mult, enorm accelerat. Mi-am dat doctoratul şi, de anul acesta, sunt conferenţiar universitar. Şi, în sfârşit, fac ceea ce mi-am dorit, combinând adevărata mea chemare, pedagogia, cu marea mea dragoste, teatrul.

Am participat, cu mare bucurie, în toamna anului trecut, chiar în timpul Festivalului Naţional de Teatru, la lansarea volumului dumneavoastră Muzici şi muze – de la piesa de teatru la musical. Am înţeles că volumul a fost, la bază, o lucrare de doctorat coordonată de reputata doamnă teatrolog Ludmila Patlanjoglu. Aveţi, aşadar, o expertiză solidă în domeniul întâlnirii dintre teatru şi muzică. La musicaluri cum stăm?

Mulţumesc pentru participare, bucurie şi, mai ales, pentru consemnarea evenimentului. Volumul este, într-adevăr, rezultatul unei munci de cercetare – demarată odată cu lucrarea de licenţă şi continuată în anii de doctorat. Dar cartea are peste trei sute de pagini şi mi-ar fi imposibil s-o rezum în câteva rânduri. Căci acolo se găseşte răspunsul la întrebarea dumneavoastră, deci mi-aş permite să-i trimit pe cei într-adevăr interesaţi de „starea musicalului” direct la această sursă. Sunt foarte multe de spus şi comentat despre ce se întâmplă acum şi aici cu musicalul. De ce se întâmplă şi încotro ne îndreptăm. Mă voi opri doar la a  reproduce răspunsul (amar) pe care l-am dat la o anchetă a revistei Yorick, purtând titlul: cel mai mare eşec al anului teatral 2015.

Eu l-am identificat în… eşecul Bucureştilor, capitală europeană, de avea – la sfârşitul lui 2015 (şi, iată, la începutul lui 2016) un musical de renume pe vreuna din scenele sale. Nu este acum momentul unei dezbateri amare legate de noua „dispariţie” (a câta oară, oare?) a Teatrului de Operetă şi Musical „Ion Dacian” din peisaj şi nici de încercările altor instituţii teatrale de „a vinde” ca musical producţii ce nu au nicio legătură cu genul, într-o încercare zadarnică de „a reinventa roata”. „Roata musicalului” s-a inventat de sute de ani, iar regulile ei de funcţionare sunt foarte clare. Dovadă stă şi privirea aruncată în ograda vecinilor timişoreni, unde, în actuala stagiune şi în aceeaşi clădire (!) se joacă 6 (şase) musicaluri celebre: Cabaret la Teatrul German, Hair la Teatrul Maghiar, Frumoasa şi Bestia şi Full Monty la Naţional, My Fair Lady şi Scripcarul pe acoperiş la Operă.

CĂLĂTORIND ÎN TRENA MUSICAL-URILOR

Am reţinut atunci – dintr-o prezentare pe care v-a făcut-o Monica Andronescu – că sunteţi genul de om care vă urcaţi în tren şi mergeţi la Budapesta sau la Viena dacă acolo se întâmplă ceva important în istoria musicalurilor. Ce se întâmplă acolo şi nu se întâmplă şi aici? Când aţi urcat ultima oară într-un asemenea tren?
În februarie m-am urcat ultima oară (dar sper că nu şi pentru ultima dată) în trenul IR72, al cărui traseu (cu tot cu ore) îl ştiu pe de rost. Ce-i drept, atunci m-am dus până la Budapesta, dar pe această rută se mai află trei importante capitale teatrale autohtone: Craiova, Timişoara, Arad (în ordine geografică), unde mă opresc cât de des pot. Pe vremuri, ca să văd spectacole de musical, mă urcam în avion şi mă duceam până la Londra. Sau mă legam de orice excursie în lumea largă, ca să văd ei cum stau la acest capitol.

În ultimii ani n-am mai ajuns foarte departe, dar Budapesta nu m-a dezamăgit niciodată în zona teatrului muzical. Aici vorbim şi despre operă, operetă şi alte spectacole în care muzica are „partea leului”. Şi mi-aş permite din nou o trimitere la o carte proprie, apărută anul acesta la UNATC Press. Sunetul Muzicii… de Teatru se numeşte şi reuneşte cronici ale unor astfel de spectacole. Unul dintre capitole se intitulează – cehovian – La Budapesta, la Budapesta… Pe scurt, ce au ei şi n-avem noi: tradiţie. Şi când spun asta, nu mă refer doar la moştenirea culturală a unei naţii, moștenire pe care n-ai cum s-o schimbi, ci, mai ales, la psihologia unui popor care respectă tradiţia unor valori, chiar dacă nu-i aparţin.

VIITORUL E AL GENERAŢIILOR MULTITASKING

Aveţi o solidă carieră academică. Sunteţi la curent cu ce vine din urmă. Cum stăm? La ce să ne aşteptăm?
Să ne aşteptăm la generaţii din ce în ce mai dinamice şi mai multitasking. De  foarte mulţi ani, Secţia de Teatrologie din cadrul Facultăţii de Teatru a UNATC nu se mai rezumă la pregătirea exclusiv teoretică a studenţilor. Programul de studii de licenţă are adăugată titulatura – „Management cultural, jurnalism teatral”, iar cel de masterat – „Management şi marketing cultural”. Absolvenţii sunt „aruncaţi” în lupta cu practica teatrală încă din anul I, participă la festivaluri, organizează evenimente, colaborează cu colegii de la alte secţii, scriu în reviste şi, după trei sau cinci ani de studii, ştiu deja care zonă îi atrage mai mult, în care îşi vor găsi o cale profesională. Şi, credeţi-mă, sunt multe astfel de căi, iar cerere pe piaţă există.

În ceea ce-i priveşte pe studenţii altor secţii – Actorie, Regie, Scenografie, Coregrafie, Păpuşi-Marionete -, cu care, de asemenea, lucrez la clasă, concurenţa e acerbă după absolvire. Dar numai faptul că şi-au dorit şi apoi au intrat la Facultatea de Teatru spune foarte multe despre construcţia lor ca personaje umane. Îi admir enorm pentru încrederea în visul lor, pentru tenacitate şi putere. Îi admir pentru că se războiesc cu o lume în care artele par a nu-şi mai găsi locul. Şi tuturor le-aş cita spusele lui Bulgakov, care susținea (în Viața Domnului de Molière) că „în nicio instituție de învățământ nu poți deveni un om cultivat. Dar poți deveni un om disciplinat, dobândind o deprindere care-ți va fi de folos în viitor, când, în afara pereților instituției de învățământ, te ocupi de cultivarea propriului spirit” 

Lumea s-a schimbat, iar mediul on-line permite oricui să spună orice, fără nicio responsabilitate. Din fericire, sunt atâtea alte domenii şi subiecte asupra cărora se pot arunca ’amatorii de opinie’, încât teatrul mai are de aşteptat pănă să devină adevărata lor ţintă.  

Maria Zărnescu, critic de teatru