de Uniter marţi, 10 mai 2016
Omul care astăzi, la 60 de ani, este fără îndoială cel mai cunoscut dramaturg român de acum, ar cumpăra timp. În 2016, Matei Vișniec a primit premiul special UNITER pentru cel mai jucat dramaturg român contemporan, la Gala Premiilor UNITER.
un interviu de Alina Vîlcan
Când piesele dumneavoastră sunt jucate în atâtea țări, cum priviți premiul special UNITER pentru cel mai jucat dramaturg român contemporan?
Matei Vișniec: Contează mult. Este foarte tonic să simți că ești apreciat și jucat în țara ta. Și faptul că în aceste zile, la București, mi-am văzut un spectacol pentru copii pus la Teatrul Țăndărică e o mare bucurie pentru mine, pentru că e un public pe care astfel îl cuceresc, iar această cucerire pas cu pas a publicului face parte, într-un fel, din misiunea mea. Și apoi, UNITER este ca o casă a mea, ca o familie. În acest moment, pot spune că am ajuns, într-adevăr, la o anumită satisfacție, pentru că am avut spectacole importante în toate teatrele mari din țară. E o confirmare a faptului că nu am ales un drum greșit, ci am mers pe un drum care merita eforturile, riscurile asumate, pasiunea pe care am dat-o, să ard pentru această misiune, să mă investesc în teatru, să mă zbat, să călătoresc, să acord libertate deplină tuturor regizorilor, să se simtă bine în textele mele, să se simtă liberi.
Așadar vine acest premiu la vârsta de 60 de ani când, iată, am în spate 45 de ani de luptă cu cuvântul. Cred că pe la 15 ani am scris prima mea piesă de teatru. Sunt 45 de ani de când scriu teatru. E, totuși, aproape jumătate de secol. Mă uit cu oarecare nostalgie la ce s-a întâmplat, cu bucurie la ce se întâmplă și, în același timp, cu tristețe sau cu spaimă la ceea ce mă așteaptă, pentru că mai am lucruri de scris, mai am piese în șantier și, dacă aș putea, aș cumpăra timp, dar nu îmi vinde nimeni. Singura soluție este să îmi cumpăr timp de la mine însumi încercând să-l economisesc și să-l investesc cât mai bine.
Cel mai nou roman al dumneavoastră – „Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă” (editura Polirom, 2016) – este în mare măsură și despre teatru…
Într-adevăr, pentru mine cartea aceasta este specială și pentru că este una despre sursele pasiunii mele pentru teatru, despre ce înseamnă teatrul pentru noi toți, pentru societate, pentru om, în orice moment al vieții sale. Cred că fiecare se gândește la un moment dat, indiferent în ce epocă trăiește, în ce cultură, în ce limbă, la spectacol, la ritual, la ceremonie. E un fel de teatralitate care există în genele ființei umane. Omul nu poate trăi fără ceremonie, fără ritual, fără misterul unor sărbători pe care și le impune ca să-și lumineze viața. Ce-ar fi viața noastră fără sărbători, fără aceste puncte nodale ale vieții, ale anului? Ar fi foarte săracă. Sunt toate niște mici spectacole. Omul este o ființă care produce spectacol și consumă spectacol pe toată durata vieții lui. Și dacă i se retrage această dimensiune, fie prin forță, fie prin accident, el evolueză într-un univers de sărăcire spirituală. Oamenii care nu au fost niciodată la teatru sunt cei mai săraci oameni de pe pământ. Spiritual vorbind.
Mi-am scris această carte și mie însumi, pentru că la vârsta de 60 de ani, având o experiență deja de 45 de ani de dragoste pentru teatru și chiar de aproape 50 de ani de dragoste de literatură, m-am dus eu însumi spre acele momente care m-au fascinat, m-au cutremurat, m-au tulburat, m-au format. Și acolo era întotdeauna și câte o întâlnire cu ceremonia, cu teatrul, cu misterul sărbătorilor, cu întrebările pe care ți le pui în aceste momente de sărbătoare, de ritual, fie că era nuntă, că era botez, că era paradă de 1 Mai sau de 23 August… Spectacolele pot fi și grotești, nu e obligatoriu să fie într-un fel de profundă calitate umană, dar tot spectacole rămân. Eu mă uitam cu aceeași stupefacție când eram copil și la spectacolele impuse de regim.
Toate acestea s-au amestecat, ajungând apoi în această carte la captarea altor spectacole, spectacole structurate, teatrul, întâlnirea mea cu teatrul, și o aventură extraordinară pe care am avut-o în locul pe care eu îl numesc capitala mondială a teatrului, orașul Avignon, orașul unuia dintre cele mai mari festivaluri de teatru din lume, unde pe mine norocul m-a făcut să ajung în fiecare an. De 25 de ani sunt nelipsit la fiecare ediție, cu piese jucate în secțiunea Off, secțiunea neoficială a festivalului, acolo unde e mare târg de teatru, sunt sute și sute de spectacole… Acolo am trăit eu niște emoții cu totul și cu totul speciale, pe care încerc să le captez și să le transmit și în acest roman.
În roman, propuneți publicului concepte precum cititorul de tip pantof și cititorul de tip umbrelă. În viața reală, cu care dintre aceștia fraternizați?
Sigur că sunt un cititor de tip umbrelă. Intru într-o librărie, să zicem, și văd 5.000 de cărți. În Franța, în fiecare lună septembrie ies 800 de romane, în fiecare ianuarie ies 400 de romane. Când intri într-o librărie și dai peste masa asta de cărți, până să decizi ce să cumperi și ce să citești ești un cititor de tip umbrelă; răsfoiești una, o lași, răsfoiești alta, citești o prefață, o pagină, deschizi la întâmplare, să vezi ce te atrage, uneori cumperi cartea, o începi și nu o termini, pentru că nu îți mai place. Alteori citești pe sărite lucruri care ți se par importante, vezi că are lungimi cartea respectivă. Îmi amintesc de când eram copil, eram un cititor de tip umbrelă perfect, pentru că mă enervau descrierile. Eu voiam acțiune, acțiune, acțiune.
Între timp, dacă începea să-mi descrie Alexandre Dumas cum arăta palatul, nu mă interesa, voiam să văd când încep mușchetarii să atace. Toți suntem în adâncul nostru niște cititori de tip umbrelă și din când în când dăm peste unele cărți pe care le citim de la primul cuvânt până la ultimul, pe nerăsuflate. Atunci suntem cititori de tip pantof, când dăm peste cărți din acestea esențiale. Uneori, și prin disciplină, unii își propun să termine o carte. Noi, oamenii, suntem întotdeauna ființe care balansează între disciplină și indisciplină. Îți propui uneori să fii disciplinat, să duci până la capăt lectura unei cărți chiar dacă nu îți place. Sau o muncă, și dacă îți displace. Sau o căsătorie care nu îți aduce chiar mari satisfacții. Sau crești până la capăt un copil și din când în când te revolți. Ființa umană oscilează între aceste două dimensiuni, între Yin și Yang, între alb și negru, între extreme uneori. Dar conceptele mele literare sunt, aș spune, destul de simple, iar eu cred că repede ne recunoaștem în ele. Suntm deopotrivă pantofi și umbrele. Uneori suntem pantofi, alteori – umbrele. Trecem cu ușurință de la o stare la alta.
Orice scriitor începe prin a fi cititor. Cum au fost, din acest punct de vedere, începuturile dumneavoastră?
Scrisul începe uneori ca un joc și apoi devine o luptă. O luptă cu tine însuți, cu lumea, o provocare, o dorință de a câștiga teritorii noi, de a construi lumi, de a împinge limitele posibilului, totul se complică pe măsură ce crești sau urci în vârstă și pe măsură ce citești. De la faza la care citeam cartea „Habarnam în Orașul Soarelui” până la faza la care am ajuns să citesc „Cei trei mușchetari”, s-a produs o iluminare. Îmi amintesc că într-o primă fază citeam cărți pentru plăcerea de a citi povești. Nu mă uitam cine este autorul, nu mă interesa, nici nu-i țineam minte numele și târziu am avut revelația că în spatele unei cărți se ascunde un autor care a și muncit foarte mult. Am această scenă în minte: citeam „Mizerabilii”, de Victor Hugo, și începusem bine primul roman, eram într-o superbă descriere a bătăliei de la Waterloo. Și mi-a plăcut într-atât încât am întors coperta să văd cine e tipul ăsta care a scris așa de interesant despre bătălia asta. Așadar, la vârsta aceea nu mă interesa nici ce origine are scriitorul, nici din ce țară vine, nici din ce limbă e tradusă cartea, nu mă uitam niciodată cine semnează traducerea. Mă interesau poveștile, poveștile, poveștile. Dincolo de autor. Acela este momentul fondator în care mi-am dat seama că e bine și să ții minte numele autorului. Și într-un fel îl țineai minte.
De exemplu, când îți plăcea o carte de un autor. Întrucât mi-a plăcut „Cei trei mușchetari”, am citit apoi tot ce mai era pe piața românească de Alexandre Dumas. Dar când am citit Victor Hugo era prima dată când deschideam o carte de el, mă interesa cartea și apoi și numele autorului. Bucuria de a te apropia de cuvânt se structurează cu bucuria de a descoperi și cuvintele altora și după aceea de a face sinteze și apoi de a face navete între ce scrii tu și ce a scris lumea până la tine. Sigur că la un moment dat a trebuit să-mi spun: ia te uită, eu scriu, dar nu cumva ceea ce scriu eu s-a mai scris? A trebuit să am o idee și despre ce s-a scris înaintea mea pentru a pretinde că literatura mea este originală sau că eu aduc ceva nou. Cam așa mi s-a complicat viața până acum și nici acum nu am ieșit din aceste dileme, aș putea spune.
Pentru că ați amintit de acei ani, cât mai ajungeți azi la Rădăuți, în orașul copilăriei?
Într-un fel sau altul, sunt în pelerinaj acolo în fiecare vară și chiar și mai des. Între timp, am creat în acele locuri și un festival (Festivalul de Teatru Zilele „Matei Vișniec”), alături de prieteni și alți oameni pasionați, precum Carmen Veronica Steiciuc (n.r.: coordonator festival), poeta de la Suceava care conduce și revista „Bucovina literară”, dar și de Clubul Rotary. O întreagă complexitate s-a construit în jurul unui festival pe care l-am creat în urmă cu câțiva ani și care se întâmplă în fiecare lună mai. Altfel, deseori mă întorc cu prieteni francezi și străini, pentru că în jurul orașului Rădăuți e o Bucovină fabuloasă, pe care o cultiv cât pot în acest moment.
Rămânând în perioada de început, mai țineți minte prima piesă de teatru pe care ați scris-o?
Sigur. Prima piesă pe care am scris-o și pe care am considerat-o destul de valoroasă ca să circule se numește „Sufleurul fricii” (1977). Este un monolog care figurează în culegerile mele de teatru ca prima piesă. Eram student în anul II de facultate când am scris-o. A doua a fost „Ușa”, o piesă influențată de Ionescu și de Sartre. A treia se numea „Călătorul prin ploaie” și era o piesă mai stufoasă. A patra este „Arthur osânditul”, a cincea este „Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’ întâi”. Știu bine când le-am scris, au fost momente importante. Fiecare piesă este și o altă căutare. Iar unele se joacă în continuare. De exemplu, cu „Bine, mamă…”, tinerii se amuză și azi.
Primele dumneavoastră piese de teatru au circulat în samizdat. Cum ați descrie acel deceniu al samizdatului, cu cele 20 de piese, cu poezia pe care o scriați în acei ani, chiar și cu un roman? Vă era și frică, v-a fost vreodată frică atunci?
Nu, nu îmi era frică. Scriam foarte mult pentru că nu puteam altfel. Cred că atunci a fost epoca în care, nu știu cum, timpul s-a dilatat și am avut vreme pentru toate – și de boemă literară, și să stau ore întregi la Uniunea Scriitorilor, și să-i ascult pe alții, să petrec nopți întregi la diverși scriitori care mă fascinau, la Nichita Stănescu acasă sau la mai știu eu cine se improvizau pe atunci astfel de serate, chefuri, băute… Și timp de plecări, de călătorii literare, deplasări cu cenaclurile prin țară. Am și scris mult, am scris poezie, am și publicat trei volume de poezie înainte de a pleca. În 1984 îmi apărea al treilea volum de poezie, care a primit și Premiul Uniunii Scriitorilor, se numea „Înțeleptul la ora de ceai”. Și scriam piese care funcționau în felul lor în samizdat, pentru că am fost foarte repede acceptat ca un autor dramatic important, lumea teatrală mi-a deschis brațele, nu mi-a deschis însă și scena. Dar regizorii din generația mea îmi citeau textele. De altfel, acele texte fotocopiate de mine și de mai mulți pe ascuns au rămas în sertare și, după căderea comunismului, a fost o veritabilă explozie, mulți le-au montat, pentru că așteptau în sertare și de șapte-opt ani.
A fost o perioadă de mare febrilitate și efervescență, am cunoscut în același timp și lumea literară, și lumea teatrală. Erau oameni pentru care am scris atunci. Am scris la un moment dat o piesă pentru Teatrul „Ion Creangă”, se numea „Țara lui Gufi”, și este o piesă care de atunci are o carieră interesantă, se mai joacă și acum și sunt adolescenți care se recunosc în ea. Am scris scenarii de film, cu Mircea Daneliuc, cu Iosif Demian, regizor care acum este în Australia, am scris scenarii de desene animate (și nu au ieșit toate) cu Mihai Bădică, un autor fabulos la ora aceea de scenarii de filme de desene animate. Încercam totul, inclusiv un roman, pentru că la un moment dat m-am revoltat, am făcut o pauză, m-am întors acasă, la Rădăuți, și m-am închis trei luni la mine în cameră. Atunci am scris un roman. Era ceva ce trebuia să fac, pentru că voiam să-mi demonstrez mie că pot să scriu un roman. Altfel, sigur că piesele mele nu treceau la cenzură, puteam însă din când în când să public fragmente în presa literară sau în presa literară universitară. Eu eram însă un luptător, îmi trimiteam mereu piesle, asediam teatrele, aveam întâlniri cu regizori și cu directori de teatru, nu mă lăsam.
Dar eram undeva pe o listă neagră, pentru că piesele mele erau scrise fără niciun respect pentru criteriile literaturii socialiste. Dimpotrivă, provocam prin ironiile mele tot felul de asociații și, de fapt, demontam, demolam prostia, imbecilitatea sistemului totalitar și gândirea unică. Erau aspirații spre libertate, spre provocare. Una din piesele mele scrise la acea oră, „Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu’-ntâi!”, a fost foarte citită. Ion Caramitru a vrut să o monteze. Alexandru Paleologu a citit-o și m-a întrebat: „Ce să fac pentru dumneavoastră, domnule Vișniec?”. Filosoful Mihai Șora a citit-o și mi-a spus: „Domnule Vișniec, am râs citind-o”. Da, scriam mult. Eram într-un război care prin 1987 m-a obosit. Aveam 31 de ani și, când am reușit să plec, am plecat ca din pușcă. Pentru mine, asta era soluția.
Cum vedeți acum anii de început la Paris?
Acea perioadă este cât se poate de puternică încă în mintea mea. Aș spune că Franța, la ora aceea, îi primea cu brațele deschise mai ales pe dizidenții, intelectualii, imigranții din Europa de Răsărit. Existau sisteme de bursă pentru echivalarea studiilor și eu am beneficiat în Franța de o astfel de bursă de trei ani ca să încep un doctorat. Așadar, nici nu am fost în situația de a munci din greu ca să trăiesc. Am avut imediat acces la cultură, la o muncă de tip cultural. În acea perioadă, am lucrat un an și jumătate la BBC. Îmi doream și să cunosc lumea occidentală mai bine, să călătoresc. A fost o nouă etapă a formării mele. De fapt, după ce m-a format Bucureștiul, în anii studenției, m-a format Parisul. M-am format ca european, m-am format ca om cu dublă cetățenie, franceză și română, m-am format ca un om care descoperă târziu occidentul, dar care se recunoaște în valorile sale.
Am continuat într-un fel structurarea persoanei mele, cu o limbă străină pe care am asimilat-o și în care am început să scriu, și am rămas cumva marcat de această dublă identitate a mea. Toată viața mea am fost ulterior un om cu dublă identitate: cu două țări și cu două limbi de apărat, cu două culturi, cu două patrii, cu două mame, aș spune, cu două aripi, una în România și una în Franța, făcând naveta dintr-un spațiu în altul și bucurându-mă, de altfel, după căderea comunismului de ambele spații. Sunt un om care face naveta permanent între România și Franța. Dar Franța mi-a deschis enorm de multe ferestre spre universalitate, prin faptul că are poziția pe care o are în cultura universală, favorizând circularea pieselor mele.
Pentru că ați amintit de BBC, v-aș întreba dacă anul acela ca jurnalist BBC, petrecut la Londra, v-a influențat cumva, dacă experiența londoneză a însemnat ceva sau a fost o trecere?
Uman vorbind, nu mi-a plăcut Londra. Mi s-a părut rece, departe de sufletul meu, fără boema pe care o gustasem deja în Franța, cu oameni mai rigizi, cu priviri mai severe aruncate mie, aruncate identității mele de român ajuns acolo. M-am simțit în străinătate. În Europa mă simțisem bine peste tot, în Franța, în Italia, în Belgia, însă acolo m-am simțit străin, într-o lume anglo-saxonă pe care nu o absorbeam cu mare plăcere. Mi-am dat seama repede că nu era locul cel mai potrivit pentru mine. Eram deja încântat de ce descoperisem în Franța, găsisem acolo o anumită boemă, un anumit jemenfichism, o manieră de a trăi pentru a trăi, o manieră de a improviza care-mi era familiară. În Anglia, totul era mai riguros, era un alt raport cu banii, pe care îl aveau oamenii, un alt raport cu materia, cu aspectul material al vieții. Nu era lumea mea. Unora le place lumea anglo-saxonă.
Din punct de vedere cultural, eu am avut impresia că destinul meu urma să se joace în Franța, mi-am dat seama că și limba franceză era mai apropiată de sufletul meu și că urma să o învăț, să o aprofundez mai ușor decât limba engleză, pe care crezusem că o știu mai bine, dar de fapt îți dai seama că și limba engleză e mai perfidă decât te aștepți; toată lumea crede că vorbește englezește după ce învață o mie de cuvinte, când în realitate engleza literară se ascunde în straturi mai profunde. A fost însă o experiență fabuloasă ca să cunosc Anglia, ca să cunosc teatrul anglo-saxon, ca să cunosc teatrele mici sau mari și să compar. În definitiv, e foarte bine că Anglia e diferită de Franța care e diferită de Italia, că în Europa fiecare țară e diferită, că sunt atâtea culturi, că e un mozaic de culturi. Trebuie să fii imbecil să te duci la Londra ca să cauți Parisul. Când te duci la Londra trebuie să cauți Londra și când trăiești la Paris trebuie să te scufunzi în Paris. Suntem născuți într-un spațiu european fabulos, cu o mare diversitate culturală și de stil de viață, iar marea bogăție sufletească și culturală a Europei constă tocmai în conservarea, dacă mai putem să o facem, a acestor diferențe. Eu continui să fiu într-un fel îndrăgostit de Londra, deși nu am putut trăi acolo.
Din când în când, merg la Londra, pentru că e un spațiu altfel, care mă amuză încontinuu. Îmi place să mă duc într-un loc unde nu am repere, unde nu aș putea trăi, dar unde mă simt bine două-trei zile și unde fac descoperiri senzaționale. La fel cum îmi place să redescopăr Italia de fiecare dată și să zic: „Ce nebuni sunt italienii ăștia și ce frumoși!”. După cum grecii sunt și ei diferiți și mă duc să îi văd tocmai de asta. Am învățat să văd treptat aceste diferențe și să le apăr, căci le consider un patrimoniu extraordinar în această mică Europă. Iar această diversitate culturală trebuie apărată.
Când v-ați întors de la Londra la Paris, când în România încă nu căzuse comunismul, v-ați gândit că luați o decizie pentru totdeauna?
Da. Când m-am întors la Paris și m-am hotărât să mă apuc de doctorat (pe care de fapt nici nu l-am terminat, pentru că am început să fiu aspirat de viața teatrală și de boema teatrală din Franța), mi-am dat seama că la 32 de ani, cât aveam pe atunci, nu mai pot să mă joc atât de mult cu timpul. Trebuia să aprofundez o limbă, care avea să fie franceza, și să-mi fac loc în acel spațiu care, din punct de vedere teatral, era fabulos, cu atâtea companii ce căutau autori noi, piese noi. Franța a devenit pentru mine patria în care urma să încerc să mă afirm.
Am primit o ofertă care m-a măgulit, la un moment dat, să mă întorc în România și să iau direcția unui teatru, Teatrul din Constanța, dar începusem aprofundarea limbii franceze și mă interesa această nouă viață care mi se deschidea în față cu multe necunoscute, dar pasionant. Așa că am refuzat să devin director de teatru în România și am continuat să fiu autor francofon anonim în Franța până am reușit să-mi fac, treptat, un nume. A fost o opțiune. Franța mi-a întins o mână gigantică. Teatrul care se face în Franța mi-a convenit de la început. Până azi, piesele mele sunt montate de acele mici companii care au de multe ori capacitatea să-și asume riscuri estetice mai mari decât teatrele subvenționate.
În toți acești ani la Paris, ați fost și sunteți jurnalist Radio France Internationale. Cât v-a influențat activitatea de jurnalist cealaltă activitate, de scriitor și de dramaturg?
Eu am tot repetat acest lucru: jurnalistul din mine este destul de trist și destul de pesimist, pentru că realitatea e un câmp de eșecuri: ale umanității, ale civilizației. Crizele se înlănțuiesc, omul nu învață din greșelile trecutului. Și după 25 de ani de activitate jurnalistică sunt destul de puțin optimist și nu văd cu priviri luminoase viitorul. Cred că există o cale greșită pe care a luat-o societatea de consum. Cred că e o cale greșită pe care merge democrația care, în loc să se aprofundeze, devine o emocrație, adică o societate condusă de emoție – de emoție mediatică, de frisonul emoției de marketing, de supermarketuri, de emoția consumului ș.a.m.d.
Scriitorul rămâne în continuare tonic și își spune că omul trebuie salvat, că trebuie să-l salvăm prin literatură, prin cultură, prin acea capacitate pe care o are artistul de a depăși eventualele dileme, de a propune soluții, de a spune că există și lumină, și adevăr, și poezie, și frumusețe, în ciuda contradicțiilor sale. Ei comunică mult unul cu altul, jurnalistul și scriitorul din mine, și deseori jurnalistul îi furnizează subiecte scriitorului.
Aveți și o piesă care considerați că v-a adus satisfacții mai mari decât altele?
O piesă care mi-a deschis foarte multe uși, care s-a jucat poate în cele mai multe țări, este „Angajare de clovn”, cu cei trei clovni bătrâni care caută de lucru. Chiar acum mă așteaptă o montare în Slovenia. A fost tradusă în 20 de limbi și am călătorit adesea să o văd. Dar sunt și altele care mi-au adus satisfacții, de exemplu o piesă despre femeile violate din Bosnia – „Femeia ca un câmp de luptă sau despre sexul femeii-câmp de luptă în războiul din Bosnia”. Războiul s-a terminat acum 20 de ani, dar piesa aceasta e în continuare considerată de actualitate. E scrisă pentru două actrițe, nu e ușor să scrii pentru femei, și e foarte jucată și în Franța, și în alte părți. Anul acesta va avea o nouă montare în Festivalul de la Avignon.
Cât de conectat considerați că trebuie să fie un dramaturg la realitatea timpului său? Cât vă ajută că sunteți atât de conectat? Ce vă face acum să vă așezați la masa de lucru și să continuați să scrieți dramaturgie?
Se întâmplă că fiecare are destinul și traseul lui de dramaturg. Eu nu știu dacă e normal să dai sfaturi pentru alții. Fiecare își găsește drumul. Drumul meu a fost unul sinuos. Am trecut și prin actualitate, dar și prin mitologie, și prin istoria literaturii, și prin autoficțiune, și prin onirism, și prin teatrul absurdului. Ultima mea piesă, de pildă, este tot una legată de actualitate, este despre migrație și se numește „Prea suntem mulți pe nenorocita asta de barcă”. Am scris-o întâi în franceză, iar acum am rescris-o, am transpus-o în românește. Vorbește despre ceea ce ni se întâmplă, despre această „invazie” a Europei. Vedem oameni care vin și vor să trăiască în Europa, pentru că nu pot să trăiască în altă parte. Iar Europa e panicată. O parte din continent nu vrea această lume multiculturală. E o dezbatere. Europa nici nu știe ce i se întâmplă. Am scris o piesă ca să înțeleg eu, pe de o parte.
E și un mesaj în această piesă care va fi montată anul acesta, în octombrie, în Franța. Nu știu când va fi montată și în România, acum o public, la editura Humanitas, și o voi difuza astfel încât să văd ce interes va avea aici. Uneori sunt marcat de actualitate, pentru că vine peste noi ceva nou, o revoluție, o mișcare, milioane de oameni care creează angoase sociale, reacții, contrareacții, dispute, dezbateri, chiar atitudini pline de lașitate. În acest fel funcționez, fără să știu ce voi scrie mâine. Dar știu că voi scrie în fiecare zi.
Foto: Andra Badulesco
