de Andrei Crăciun marţi, 28 mai 2019
ACTORUL RECOMANDĂ…
Răzvan, în ce spectacole joci în această stagiune, unde și de ce să le vedem?
Joc în O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale la Sala Dalles și Teatrul Principal, în Artă de Yasmina Reza la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani și la Improteca din București, și în American Dream, adaptare după un text de-al lui Murray Schisgal, la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani. Toate cele trei spectacole au regia Teodorei Câmpineanu. De ce să le vedeți? Pentru că toate cele trei calcă cu grijă pe linia subțire dintre comic și tragic, pun întrebări și în același timp au grijă să nu moralizeze, să „ofere lecții”.
Un alt spectacol pe care îl recomanzi, dar în care nu joci.
Coriolanus de W. Shakespeare, în regia lui Ducu Darie, de la Bulandra. Magistral, m-a emoționat, m-a pus față în față cu mine însumi într-un mod visceral, mi-a amintit de ce m-am îndrăgostit de meserie la bun început și îmi amintește de spectacolul prin care mi-am făcut debutul în teatrul profesionist (Romeo și Julieta, în regia Teodorei Câmpineanu).
Un actor de la noi, care îți place.
Ionuț Iftimiciuc, cu care joc și în Noaptea furtunoasă și în Artă. Sensibil, de un comic nebun, viu, mereu prezent în scenă, mereu deschis spre improvizație, un coleg pe care mă pot bizui în orice situație și alături de care mă simt întotdeauna „pe mâini bune”.
O actriță de la noi, care îți place.
Crina Matei, „Veta” noastră din Noaptea furtunoasă. Ne-am cunoscut acum un an, dar simt că ne cunoaștem de o viață; e talentată, călduroasă, inteligentă, profesionistă impecabilă, are o „nebunie” scenică foarte frumoasă și efervescentă.
Un regizor de urmărit. De ce?
Teodora Câmpineanu. Spectacolele ei sunt mereu autentice, sincere, provocatoare pentru actori, cât și pentru public. Nu umblă cu artificii regizorale, iubește actorii și are mereu grijă să îi pună într-o lumină favorabilă, caută întotdeauna să își spună povestea prin ei și talentul ei creator își găsește drumul prin intermediul acestora și nu prin efecte, „idei” căutate sau alte tertipuri artificioase. Caută esența, adevărul și pune preț pe poveste, stare și pe relațiile dintre personaje. Ca actor… ce îți poți dori mai mult?
Un motiv pentru care să mergem la teatru.
Pentru că e incomod. E dureros să recunoaștem asta, însă în epoca vitezei, unde ai totul la un click sau swipe distanță, unde Netflix-ul si TV-ul sunt cea mai accesibilă formă de „cultură”, să stai preț de câteva ore într-o sală stufoasă a devenit incomod. Trebuie să ieși din casă, să mergi până la teatru, să interacționezi cu oameni, să NU întârzii, să lași la o parte telefonul, să îți ții gura închisă până la sfârșitul unui spectacol… Dar dincolo de această incomoditate te poți întâlni cu tine însuți în feluri nebănuite. Teatrul a avut dintotdeauna multiple funcții: divertisment, oglindă a individului, dar și a societății, scop moralizator etc. Dar cel mai de preț motiv mi-a părut, mie cel puțin, acela de a te pune pe tine, ca individ, la o discuție interioară cu tine însuți. De a te ajuta să înțelegi – sau măcar să poți reflecta cu mai puține prejudecăți – prin acest caleidoscop colosal care privește spectrul emoțiilor, trăirilor, gândurilor și a tot ce e uman. E incomod să te vezi în oglindă cu adevărat, e incomod să recunoști în tine însuți caracteristici sau trăsături de care râde o sală întreagă în timpul unui spectacol, dar în același timp e un prilej bun de a încerca să înțelegi ceva și să evoluezi. A evolua implică a ieși din zona de confort. Iar a ieși din zona de confort… e incomod.
CELE MAI…
Cel mai bun sfat primit în cariera ta.
Of, sunt atât de multe. Dar mă voi întoarce la unul primit de la profesorul meu de la UNATC, Șerban Puiu, pe care ni l-a oferit încă din anul I: „Aveți grijă la igiena sufletească”. M-a făcut să devin mai conștient de faptul că a fi un om bun, generos, deschis, profesionist, optimist ș.a.m.d. este o luptă pe care o ai de dus în fiecare zi. Majoritatea dintre noi trăim „la întâmplare”, fără a ne sonda autentic, fără a ne pune întrebări incomode, fără a gândi mai departe de binele imediat și – de cele mai multe ori – personal. Igiena sufletească evocă principiul meditației și e un obicei de care eu însumi uit uneori, însă la care mă întorc mereu și care m-a ajutat atât ca artist, cât și ca om.
Cea mai neobișnuită întâmplare trăită pe scenă.
Oho, și aici aș putea vorbi despre multe… Însă, probabil, cea mai neobișnuită sau comică întâmplare a fost în timpul avanpremierei de la Romeo și Julieta, pe care am jucat-o la Cetea de Scaun a Sucevei. Îți dai seama, să joci un Shakespeare vara, la asfințit, în ruinele unei cetăți e un privilegiu nemaipomenit… Erau spectatori mulți, care respirau odată cu noi, îi simțeam aproape și implicați în poveste; doar că la un moment dat, spre sfârșitul spectacolului, când personajul meu (Benvolio) ajungea la Mantua unde Romeo era exilat, pentru a-i da vestea că Julieta a murit, în toiul acelei scene deosebit de delicate, fragile și emoționante, a sunat un telefon în buzunarul unui domn din primul rând, la doar câțiva metri de mine și Răzvan Amitroaei, Romeo. Noi am făcut o scurtă pauză, așteptând ca domnul să oprească soneria, însă acesta a răspuns grăbit și a început să șoptească „Vin acum! Moare Romeo acuși și vin!” și a închis. M-a amuzat foarte tare și în același timp am iertat incidentul întrucât se simțea clar din vocea și tonul domnului că era complet investit în povestea noastră. A nu se lua ca pe o încurajare! Telefoanele trebuie puse pe silent când vii la teatru…
Cel mai provocator spectacol de până acum, pentru tine.
De fiecare dată am ales să joc în spectacole care mă provoacă. Dacă nu am miză pentru ceva prefer să nu o fac, nu îmi place să bifez. Așadar aș putea spune că fiecare rol e o provocare și cu fiecare oportunitate încerc să aflu ceva nou despre mine. Însă, dacă ar fi să aleg unul, ar fi Romeo și Julieta… Sunt foarte multe lucruri care m-au provocat, începând cu piesa și problemele puse de aceasta, găsirea unui fel de a fi autentic în timp ce vorbești în versuri, problemele personajelor raportate la experiența lor de viață, cât și a mea, ca actor și tânăr de 22 de ani… Abia terminasem facultatea, nu călcasem pe scena vreunui teatru profesionist, nu fusesem pus în situația de a câștiga încrederea a sute de oameni în câteva minute, de a te mișca, alerga, țopăi, dansa, lupta, juca ca un copil, râde, plânge în timp ce joci o tragedie. Nu aveam experiență, mă simțeam ca un purice pe lângă rolul pe care îl aveam de jucat. Dar a fost ca o a doua facultate pentru mine, o experiență pe care nu o voi uita niciodată și care va avea mereu un loc special în inima mea.
Cel mai dificil moment din experiența ta în teatru.
Când nu am jucat nimic pentru aproape un an.
Cel mai bun lucru care ți s-a întâmplat de când ești actor.
Un lucru care mi se întâmplă după fiecare spectacol sau repetiție intensă, „în plin”, cum se spune… Și anume că am un mediu prin care îmi pot exorciza demonii. Actoria a devenit terapie și suntem binecuvântați, noi, actorii, că avem acest privilegiu, acest loc unde putem da frâu liber tensiunilor, supărărilor și frustrărilor acumulate și pe care le putem metamorfoza în ceva util, sau măcar frumos. Iar pentru spectatorii care au urechi să audă și ochi să vadă, în ambele.
Cea mai interesantă întâlnire pe care ai avut-o în teatru. De ce aceea?
Întâlnirea cu mentorul meu și o persoană care m-a investit cu încredere de la bun început, deși eram un „puști” fără experiență și neîncrezător în talentul propriu. Vorbesc despre Teodora Câmpineanu. Mi-a fost alături mereu, din 2012, de când am terminat facultatea, atât artistic, cât și uman. Îmi e mentor, colegă de încredere, prietenă apropiată. Experiența ei ca actriță și talentul și intuiția ei de regizor m-au ajutat să înțeleg subtilitățile și meșteșugul profesiei, mi-au dat curaj și încredere, m-au provocat să mă cunosc mai bine, să nu fiu leneș și/sau superficial în căutările mele, să îmi descopăr talentul propriu. În facultate eram convins că nu am talent. Credeam că poate voi reuși să îmi găsesc un rost în branșă ca un actor util, cel mult. Că voi reuși să compensez lipsa talentului prin capacitatea de muncă și de efort. Lucrarea mea de licență s-a numit „Cronicile unui actor netalentat”, și eram convins de asta, că nu am talent. Însă întâlnirea cu Teodora mi-a insuflat încrederea că sunt mai mult de atât, că pot avea încredere în cine sunt – așa cum sunt eu – că nu există rețete, „bun” sau „rău” atât timp cât ai curajul de a fi. De a nu minți. De a te expune fără inhibiții, golit de așteptări, preconcepții, hibe sau dorința de a fi răsplătit prin laude, vorbe mari, premii… sau dorința de a atinge anumite așteptări pe care presupui că le au spectatorii. „Ești mai mult decât suficient tu, așa cum ești. Dar ai curajul de a fi!”
„E incomod să te vezi în oglindă cu adevărat, e incomod să recunoști în tine însuți caracteristici sau trăsături de care râde o sală întreagă în timpul unui spectacol, dar în același timp e un prilej bun de a încerca să înțelegi ceva și să evoluezi.”
Răzvan Ilie, actor
Foto: Cornel Lazia
