de Andrei Crăciun miercuri, 17 aprilie 2019
Sabrina, ce a însemnat pentru tine această nominalizare la Premiile UNITER – cea mai bună actriță în rol secundar? Cum ai primit vestea?
M-a bucurat tare. Tocmai ieșeam din camera băiețelului meu, după ce îl adormisem, și Ionuț (n.r. – Ionuț Vișan, nominalizat și el pentru cel mai bun actor în rol secundar, pentru același spectacol – Pescărușul, de la Unteatru), soțul meu, mi-a spus: suntem nominalizați amândoi la Premiile UNITER, ce zici? Ce să mai pot zice. Mi s-a părut grozav, mai ales că, nu mă așteptam chiar deloc. Spectacolul a fost extrem de apreciat și, realmente, cred că este un spectacol bun! Cred că m-am gândit că va fi nominalizat la cea mai bună regie sau la cel mai bun spectacol, dar nu m-am gândit, deloc, că vom fi observați individual. Ca actor, când simți că un spectacol în care joci e foarte bun, te confunzi, sau, cel puțin eu, mă confund cu echipa și știu că lucrurile funcționează pentru că suntem o echipă, și în momentele astea nu te mai simți… tu, tu faci un rol, ci noi, noi vorbim despre ceva împreună. Spunem o poveste.
Rolul Mașa din Pescărușul este cel mai important din cariera ta? Ce a adus acest spectacol în cariera ta? Cum a fost să lucrezi cu Andrei Șerban?
Cu rolul Mașa am simțit că am putut experimenta o durere mare, o durere spectaculară, după genul Mașei, o durere care nu este a mea, nu am trecut printr-o astfel de situație eu personal, și totuși parcă ar fi a mea, parcă aș cunoaște-o, poate am moștenit-o. E ceva irațional și asta mă preocupă și mă face pofticioasă și curioasă. Este un rol important pentru mine. Am dat probe la început pentru Nina, iar apoi, într-una din zile, am citit textul Mașei, ca să poată da probă pentru Medvedenko colegul meu, Ionuț Vișan. Și atunci s-a produs declicul, mi-a plăcut mult și i-am și zis domnului Andrei Șerban că, de fapt, cel mai mult mi-aș dori să joc Mașa. Dar, oricum, erau deja două fete distribuite pe acest rol, suntem cu toții pe dublă distribuție, așa că mă obișnuisem cu ideea că nu-l voi juca. Este cu atât mai palpitant cu cât a fost aproape o întâmplare că, până la urmă, îl joc. Spectacolul mă face să mă simt parte dintr-un nucleu foarte puternic. Colegii mei sunt cu toții acolo trup și suflet, iar prezența noastră, a tuturor celor 10 actori în scenă, pe tot parcursul spectacolului, ne face mai uniți, mai concentrați. Plus că îmi pot privi partenerii cum se schimbă, cum caută fiecare, cum încercă fiecare, pentru că deși spectacolul este același, este în continuă schimbare, milimetrică, fiecare e diferit mereu, se nasc lucruri noi din fiecare, pe baza celor stabilite. Îmi place foarte mult să simt cum suntem, ca un animal cu zece capete, cum respirăm împreună. Să simt cum tragem la aceeași căruță. Să lucrez cu Andrei Șerban la acest proiect, și nu numai la acesta, este a treia experiență alături de el, știu că m-a îmbogățit mult. Sunt recunoscătoare. Andrei Șerban m-a făcut să îmi pun întrebări. Importante. Dintre care unele m-au tulburat destul de tare. Alături de el, am trecut prin multe feluri de a mă raporta la ceea ce fac, la mine, la rol, la teatru. Dezechilibrul ăsta, incomodul pot deveni pământ cu adevărat fertil pentru un actor. Am să pomenesc un singur lucru, primit de la el, pe celelalte le țin cu egoism numai pentru mine: să îmi propun mereu ceva! În fiecare seară. Să joc ca și cum aș juca pentru ultima dată. Îl iubesc pentru asta. Mă gândesc la un lucru… Când ceea ce se întâmplă pe scenă, în fiecare seară, e unic, cu adevărat singular, cum să lași să-ți scape asta, să fii indiferent sau poate distrat… poți, dar nu-i păcat? Încerc să nu uit asta sau măcar să-mi amintesc cât mai des. Nu m-a lăsat deloc în apele mele, m-a provocat mereu și ăsta e un cadou prețios pentru mine. La fel ca Andrei Șerban, spectacolul, că doar e puiul lui, te face să te întrebi. Despre tine, cum ești, încotro, de ce, care-i rostu’, pe unde ești… nu e ceva apăsător sau deprimant, dar e ceva la care nu mă pun în mod normal să meditez. Apoi, la un moment dat în piesă, se desprinde de povestea fiecărui personaj și de poveștile lor împreună ceva mai înalt, un mesaj. Sau așa e pentru mine. Mesajul e dincolo de întrebările, destul de concrete, pe care le-am înșirat mai înainte, nu îl pot defini clar, dar are legătură cu tinerețea, cu bătrânețea, cu iubirea dintre cele două, cu iubirea pur și simplu, cu moartea, ceva blând și moale, care plutește. Ca fumul care apare, la propriu, în spectacol. Fumul ăsta înconjoară patul pe care stă un Om, și Omul plutește sau pleacă, sau poate că așa e mereu cu omul. Nu știu, și probabil că e cam ambiguu. E trist și totuși nu e, e plin de speranță.
Cum crezi că se va schimba viața ta profesională dacă vei câștiga?
Habar n-am, nu mă gândesc la asta. Iau lucrurile pe rând. Deja nominalizarea asta este în sine o întâmplare cap coadă, nu e nevoie neapărat de continuare, ca să fie la fel de împlinitoare. Dacă aș lua premiul, mi-aș dori să aibă un efect asupra felului în care reacționează publicul spectator, când ar auzi eventual că joc în vreo piesă, adică să îl facă să vină. Mai ales la Unteatru, unde la unele spectacole ducem lipsă de spectatori, pentru că, cine e Sabrina? Cine e Ionuț? Cine e Silviu? Cine e Sânziana? Dar și la Odeon, unde, deși vine foarte multă lume, ceea ce este extraordinar, la unele spectacole nu prea se umple sala. Și dau un exemplu: „Constructorul Solness” de Iibsen, în regia Sânzianei Stoican. Un spectacol în care cred foarte mult și îmi doresc să fie văzut.
Mergi la gală, ai pregătit un discurs de acceptare a premiului, dacă vei triumfa?
Da, merg la gală. Nu am pregătit un discurs, dar cred că mă voi gândi ce voi spune în caz că, ca să nu mă pierd prea tare. Din nou, în caz că. Am tendința de a fi cam emotivă, uneori prea, mai ales în fața multor oameni. Deși fac asta și pe scenă, e ceva foarte diferit.
Pe colegele tale nominalizate la același premiu – Natalia Călin și Mirela Oprișor – le-ai urmărit în spectacolele lor? Cum sunt?
Nu am apucat să le văd în rolurile pentru care sunt nominalizate, dar sunt sigur, foarte bune. Le-am văzut cu alte ocazii. Pe Natalia Călin am văzut-o în „Hoți” de Dea Loher, al lui Radu Afrim, și mi-a plăcut foarte mult, a fost atât de amuzantă, chiar am căutat atunci mai multe despre ea, pentru că nu știam, și chiar m-a impresionat. Pe Mirela Oprișor am văzut-o în „Marți, după Crăciun” și în multe alte filme, am văzut-o în „Ivanov” de A.P.Cehov, al lui Andrei Șerban, și știu că e minunată. Altfel spus, sunt onorată, oricum ar părea această exprimare, să fiu nominalizată alături de ele.
Ce înseamnă un premiu UNITER astăzi în palmaresul unui actor? Cum vezi tu chestiunea?
Asta chiar nu știu, rămâne, sau nu, de văzut.
„Cu rolul Mașa din Pescărușul, am simțit că am putut experimenta o durere mare, o durere spectaculară, după genul Mașei, o durere care nu este a mea.”
Sabrina Iașchevici, actriță
