Călin Ciobotari: „În România teatrală, criticul a încetat să mai fie luat în serios”

INTERVIU. Călin Ciobotari este nominalizat în acest an la Premiile UNITER, la categoria „Critică de teatru”.

Călin Ciobotari: „În România teatrală, criticul a încetat să mai fie luat în serios”

Călin Ciobotari, ce înseamnă pentru dumneavoastră nominalizarea din acest an la Premiile UNITER?
Înseamnă, bineînțeles, foarte mult. În primul rând, o confirmare a unui drum pe care l-am ales corect în urmă cu niște ani, în defavoarea altor posibile drumuri care nu aveau nicio legătură cu teatrul. Apoi o emisiune TV, sută la sută teatrală, „Scena”, ce mi-a fost propusă imediat după nominalizare. Coincidență?! Nu cred! Nominalizarea aceasta mai înseamnă vreo douăzeci de directori de teatru în plus care mă invită insistent la spectacolele pe care le produc, disipându-mi timpul și existența, și așa alarmant de disipate.

Critica de teatru – v-ați dedicat cariera acestei nobile îndeletniciri. Cui datorați dragostea pentru teatru?
„Nobilă îndeletnicire”, „dragoste pentru teatru”? Nu cred în astfel de formule. Nu cred în criticii care spun că „iubesc” teatrul. Îi cred și înțeleg, în schimb, pe cei ce spun că teatrul este dependență. O simt pe pielea mea: după o lună fără spectacole, aproape mă îmbolnăvesc de ceva indefinit, un fel de nostalgie uscată ce se manifestă numai și numai în raport cu teatrul. Cui datorez, totuși, opțiunea aceasta pentru teatru? Undeva, la începutul anilor 2000, am văzut Livada de vișini a lui Hausvater, pusă la Naționalul ieșean. Eram student la Filosofie pe atunci. Nu înțelegeam nimic din povestea acelor moșieri ruși și a livezii lor, însă spectacolul a lăsat în mine o stare de buimăceală existențială de nedescris. Plus pofta de a vedea și mai mult teatru, mai mult, și mai mult, și mai mult. Un deceniu mai târziu, aveam să-mi dau doctoratul pe Livada de vișini, cu aceeași moșieri ruși pe care nici acum nu-i înțeleg pe deplin. Până și azi mă hrănesc din sentimentul acelei neliniști nelămurite pe care teatrul, atunci, o sădise în mine.     

Cum stăm cu critica de teatru astăzi în România? Vin din urmă noi generații de critici? E o meserie pe cale de dispariție? Cum e și cum ar trebui să fie?
Nu m-am raportat niciodată la critica teatrală ca la o meserie. În primul rând, din considerente de natură pragmatică. Pentru mine, meseria e ceva ce-ți asigură subzistența. Nu cunosc pe nimeni în România care să trăiască din critică teatrală. Mai degrabă, a face critică de teatru (de artă, literară etc.) e un fel de pasiune/ patimă/ necesitate personală. Întotdeauna am scris cronică de teatru dintr-o nevoie personală a mea de „a(-mi) vorbi” despre spectacol. E motivul pentru care am ales, de ceva timp, să „tac” despre spectacolele proaste sau mediocre. Pe măsură ce îmbătrânesc, înțeleg tot mai mult profunzimea acelei atitudini a lui George Banu: a căuta afirmativul în teatru! Vedeți, depinde de cum te definești pe tine însuți în povestea aceasta. Criticul care se consideră câinele de pază al comunității teatrale va spune că nu e deontologic să taci în privința spectacolului prost, că trebuie să latri ham!, ham! în sus, ham!, ham! în jos. Criticul care se caută pe sine în teatru va prefera să îngroape în tăcere toate neîmplinirile, dezamăgirile, orele inutile petrecute prin sălile de spectacol. Sau va face tot posibilul să le evite. Îmi scriu cronicile la persoana I. Sunt subiective până în ultimul pixel al literelor ce le alcătuiesc… Am spus-o și în alte rânduri: în România teatrală criticul a încetat să mai fie luat în serios. El a ajuns mai degrabă o treabă „de ștaif”, cum sunt cortina, gongul sau operele complete ale lui Shakespeare. Dă bine să ai niște critici în sală, la premieră! Nu cred, însă, că existența unui spectacol mai depinde în vreun fel (estetic sau ca marketing) de actul critic. În ce mă privește, tânjesc la a scrie despre spectacol din interiorul spectacolului, ca martor al facerii lui, nu ca dezlegător extern de puzzle-uri regizorale. Spre deosebire de dramaturgie, unde dramaturgul a fost integrat în procesul de construcție, criticul încă e ținut la ușă și expediat politicos cu un „Te pup! Mă bucur că te-am văzut, ne vedem la premieră!”. Criticul de teatru nu va dispărea. Dacă nu va găsi, însă, soluții pentru a se reinventa și a se reintegra în fenomenul teatral, se va degrada, își va pierde consistența și va ajunge un personaj patrimonial, de muzeu, care contrazice însăși natura vie a teatrului. Cred, însă, cu toată sinceritatea în viitorul teatrologiei, cuvânt încă antipatic și cumva abstract în spațiul românesc, dar denominând o componentă esențială a actului teatral.     

Ce credeți că s-ar schimba în cariera dumneavoastră dacă ați câștiga acest premiu?
Distanța valorică între nominalizare și premiul propriu-zis nu este foarte mare. Oricum, peste un an sau doi amintirile despre tine și acel episod se vor încâlci și nimeni nu va mai ști cu siguranță ce-a fost atunci, ai câștigat sau ai fost doar nominalizat? Nici chiar tu, nominalizatul, nu vei ști…  

Care sunt provocările cărora trebuie să le facă față un critic în 2019, când orice spectator poate să desființeze, fără aparat critic, orice spectacol pe social media?
Nimeni nu poate, slavă Domnului, să mai desființeze din vorbe un spectacol. În plus, n-am știut niciodată prea clar ce înseamnă acest „aparat critic”. Adică tu, criticul, vii la teatru cu un set de „scule” și măsori ce-au făcut ăia acolo? Când voi avea sentimentul că dețin un „aparat critic”, jur că nu voi mai scrie cronică teatrală, la fel cum voi înceta să mai scriu dacă voi avea bănuiala că mi-am pierdut sensibilitatea. Ar trebui, noi, criticii, să admitem că întâlnirea cu spectacolul, la modul ideal, n-ar trebui să fie una tehnică, „obiectivă” (oribil cuvânt în artă!), ci un fel de întâlnire între lumi, o „fuziune de orizonturi” (sintagma îi aparține lui Gadamer), o întâlnire a unor subiectivități, a unor sensibilități. Mă bucur foarte mult când constat, pe Facebook sau pe bloguri, că oameni în „civil” scriu despre teatru. Ei nu au alte mize acolo decât această urgență de a scrie despre ceea ce au văzut. Nici nu prea mai contează dacă scriu de bine sau de rău, ci înseamnă că teatrul și-a atins cu ei unul dintre marile sale pariuri: nu i-a lăsat indiferenți, i-a provocat, a modificat ceva, fie și pe termen scurt. Ca să nu mai zic că știu spectatori care scriu al naibii de frumos…

Ce i-ați spune unui critic de teatru aflat la început de drum? Să se țină de meseria aceasta? Care sunt împlinirile până la care poți ajunge în această profesie?
Ca profesor al Facultății ieșene de Teatru sunt pus frecvent în situația de a asista începuturile de drum. Le reamintesc acestor tineri, uneori exasperându-i, întrebările fundamentale ale teatrului: ce este teatrul? Care este rostul teatrului? De ce facem teatru? Cine sau ce sunt eu în teatru? etc. Sunt întrebări la care nu este musai să răspunzi, însă simpla lor formulare, simpla conștientizare a faptului că astfel de întrebări există ridică oarecum miza relației tale personale cu teatrul.

V-ați gândit ce o să spuneți pe scenă la Gală, dacă veți câștiga? Cui ați vrea să mulțumiți?
N-am nici cea mai vagă idee. Îmi tot vine în minte acel Lecture on Nothing al lui Cage și Robert Wilson… Văd deja totul: aplauze, urci ușor nesigur pe scenă, toată sala Naționalului clujean e mută acum, aerul are o tensiune de neimaginat, și, în așteptarea de marmură albă a doamnelor și domnilor frumos îmbrăcați, taci intens treizeci de secunde apoi te înclini și te întorci la locul tău. Dar, na, acum că am devoalat aici acest plan teatral, va trebui să mă gândesc la altceva!

„După o lună fără spectacole, aproape mă îmbolnăvesc de ceva indefinit, un fel de nostalgie uscată ce se manifestă numai și numai în raport cu teatrul.”
Călin Ciobotari, critic de teatru