Gigi Căciuleanu: „Cu spectatorul român am în comun, faţă de spectatorii de pe alte meridiane, cultura bancului”

Maestrul coregraf Gigi Căciuleanu va primi Premiul pentru Excelenţă în cadrul Galei Premiilor UNITER, eveniment care va avea loc la 9 mai, la Teatrul “Regina Maria” din Oradea.

Gigi Căciuleanu: „Cu spectatorul român am în comun, faţă de spectatorii de pe alte meridiane, cultura bancului”

Această recunoaştere a muncii sale de o viaţă a constituit punctul de plecare pentru interviul ce urmează.

Florina Tecuceanu: Ce înseamnă excelenţa în dans, pentru dvs? Întrebarea aceasta vă este adresată în contextul în care sunteţi pe lista Galei UNITER la „Premiul de Excelenţă”…

Gigi Căciuleanu: Cred că orice artist tinde să-şi facă treaba cât mai bine în aşa fel încât să-l reprezinte cu cea mai mare sinceritate, dar în acelaşi timp sperând că arta lui să le „vorbească” cât mai multora.

Cum a intrat dansul în viaţa dumneavoastră? Care este prima amintire legată de dans?

Prima dată m-am dus la o lecţie de dans la 4 ani. Eram foarte neastâmpărat şi cu foarte multă energie. Părinţii m-au dus la un curs particular la Bucureşti, unde, în stânga şi în dreapta, înşirate cu două mâini agăţate de bară, am văzut doar „babe” de… 9-10 ani! M-am prins şi eu de bară şi … am început sa bâzâi. Profesoara, doamna Nutzi Dona, o femeie foarte frumoasă, dacă nu mă înşel chiar o fostă Miss România, m-a luat în braţe şi atunci am cerut-o de nevastă. Ea mi-a răspuns că… atunci cand voi creşte ceva mai mare…

M-a luat de o parte şi mi-a spus să nu iau în seamă mişcările pe care le cerea de la “babele” respective, ci să îmi închipui că mă joc cu o minge, sparg un geam şi cineva mă ceartă de la o fereastră de sus, iar eu trebuia să mă mişc aşa cum simţeam. Cred că am făcut câteva mişcări îngăimate… I-a plăcut şi m-a luat la dumneaei în clasă. Doamna Dona mi-a dat poate prima noţiune importantă pentru dansul meu, aceea de libertate…

Însă cu adevărat, dansul cu “D” majusculă a venit spre inimă, sufletul şi mintea mea în persoana lui Miriam Răducanu, marea Doamnă a dansului. Atunci am înţeles că „asta” îmi doresc. „Asta” şi „astfel”!

Rădăcinile familiei dvs. se află la Maşcăuţi, o comună aflată la 60 Km de Chişinău. Ce amintiri aveţi legate de familia dvs din această zonă?

Nu am decât o amintire foarte recentă despre satul unde au trăit ai mei, pentru simplul motiv că nu l-am cunoscut decât acum doi ani datorită unui iniţiative a Doamnei Gilda Lazăr şi a lui Valerian Mareş. După un spectacol la Chişinău cu „D’ALE NOASTRE” am avut surpriza să fiu „luat pe sus” şi să fiu adus la Maşcăuţi… O aventură geografică, dar pentru mine, mai ales, spirituală şi emoţională. Mă văd stând pe prispa casei poetului Ioan Sârbu, străbunicul meu, strângând la piept o iconiţă a Sfântului Gheorghe pe care tocmai o primisem după spectacol. Atunci am avut impresia de a avea mai puţin de doi ani… dar şi mai mult de 20 de secole…

Ce mesaj transmite cel mai recent spectacol „L’Om Dada”?

Ce mesaj? Poate cel mai simplu, pentru că: Nimic nu-i mai exact decât aproximativul om “introspectat” în mod genial de Tristan Tzara. Şi nimic mai complex! “L’Om Dada”, “c’est moi!”, “C’est Lari!”, “C’est vous!”, “C’est nous”.

Aţi cunoscut oameni de excepţie în această profesie, Miriam Răducanu, Pina Bausch, Maia Pliseţkaia… Ce aţi învăţat de la fiecare?

Personalităţile pe care le citaţi sunt stele. Când ai norocul să te apropii de una dintre ele, îţi dai seama cât de contaminant este stelarul colb… Cu toate că se înrudeşte foarte tare cu pulberea de pe aripioarele fluturilor.

Aţi montat spectacole la Paris, Moscova, în America de Sud… Se deosebeşte publicul de spectacole coregrafice dintr-o ţară, faţă de alta? Prin ce? Cum percepeţi publicul din România?

Cu spectatorul român am în comun, faţă de spectatorii de pe alte meridiane, cultura bancului. În sensul cel mai serios al fenomenului. Nu numai cel al unei „bune” sesiuni de râs împreună, ci şi (mai ales!) cel al supravieţuirii. Cultură fără de care cred că nici Ionescu, nici Caragiale, nici .. Tristan Tzara n-ar fi fost ceea ce sunt.

Până la ce vârstă poate un dansator să îşi facă profesia?

Maia Plissetskaia, marea „balerină absolută”, care la o vârstă foarte înaintată interpreta cu tot atâta geniu şi succes „dansul lebedei”, fiind întrebată la o emisiune de televiziune în Franţa: „La ce vârstă o  balerină ar trebui să înceteze să mai danseze?” a stat o clipă pe gânduri, după care a răspuns: „Sunt unele care nici n-ar fi trebuit să înceapă…

Au existat/există momente când corpul poate să trădeze un dansator?

Pentru mine, adevăratul dans este un amestec de forţă şi fragilitate. Un melanj de supra-puteri şi biete neputinţe omeneşti… Este ştiinţa recuperării echilibrurilor şi arta ruperii acestora…

Cât de strictă este această disciplină a educării corpului? Ce presupune? Este percepută uneori ca o frustrare?

Nu se poate asemui decât, cred eu, cu o intrare în călugărie. Cu aceeaşi disciplină, aceleaşi constrângeri şi frustrări în ale trăirii normale a unei vieţii… dar şi cu aceeaşi INTENSĂ ŞI DE NEDESCRIS BUCURIE!