Adrian Naidin: „Tinerii au nevoie, înainte de toate, de repere morale“

Adrian Naidin, compozitor şi interpret, spune povestea întâlnirii sale cu violoncelul, instrumentul care i-a schimbat destinul. Sensibil la nevoile altora, Adrian Naidin consideră o datorie de suflet participarea la Gala „Artiştii pentru Artişti”.

Adrian Naidin: „Tinerii au nevoie, înainte de toate, de repere morale“

Cu puţin timp înaintea spectacolului „Artiştii pentru artişti“, pe care UNITER îl organizează în fiecare primăvară, în beneficiul artiştilor vârstnici aflaţi în dificultate, site-ul uniter.ro vă prezintă o serie de interviuri cu actori, regizori, scenografi, oameni din breaslă, pe o temă importantă: modelele (în viaţă şi în carieră).

Florina Tecuceanu: Aţi acceptat invitaţia UNITER de a participa la Gala “Artiştii pentru Artişti”. Aţi dat curs şi altor invitaţii la acţiuni umanitare?

Adrian Naidin: Am venit la invitaţia maestrului Caramitru. M-am bucurat că am putut ajuta prin muzica mea artiştii care au nevoie de ajutor. Pentru mine contează enorm să pot ajuta.

Am mai participat şi la alte evenimente cu caracter umanitar. Am avut săli închiriate şi am dat concerte pentru a strânge fonduri pentru un copil bolnav de cancer. Acea fetiţă a murit, din păcate. Cred că este o datorie de suflet pe care orice om trebuie să o aibă faţă de semenii lui.

Credeţi că tinerii artişi ar trebui să îşi ia ca repere dintre cei care fac parte din generaţia veche?

Nu doar tinerii artişti, ci tinerii, în general, au nevoie de repere. Pentru mine, în adolescenţă, a contat să îmi caut repere din trecut. Constantin Brâncoveanu a fost un reper. Cei care au murit în închisorile comuniste sunt nişte repere morale şi de sacrificiu. Părinţii sfintei biserici, preoţii care au ştiut ce să spună, sunt repere de urmat. Tinerii au nevoie, înainte de toate, de repere morale, apoi de repere profesionale. Pentru tinerii artişti, reperele culturale trebuie să fie dublate de cele morale. Un actor sau un muzician foarte bun trebuie să fie şi un om cu conduită morală exemplară.

Pe dumneavostră cine v-a format? Cine v-a influenţat?

În primul rând, părinţii mei, care mi-au insuflat dragostea de ţară, şi nu este o exagerare când spun acest lucru. Apoi,  profesoara mea, Teodor Constantin Gabriela, care este pentru mine ca o a doua mamă. Mi-a pus violoncelul în mână şi m-a dus pe nişte culmi profesionale excepţionale. Un alt profesor care m-a influenţat este Mirel Iancovici,  profesor de violoncel. De la Mischa Maisky, de asemenea, am învăţat foarte mult.

La ce vârstă aţi început să cântaţi la violoncel? Cum s-a produs întâlnirea cu violoncelul? 

Întâlnirea cu violoncelul a fost ciudată. Eram în clasa a treia, aveam nouă ani. Domnul professor Kiss mi-a explicat aşa, simplisim, cum stă treaba cu instrumentul ăsta. Eu am înţeles, fiind foarte mic, de ce pentru a obţine o ridicare a sunetului trebuie să cobori mâna, iar ca să îl cobori trebuie să ridici mâna. Pentru mine, asta a fost o răsturnare de lume. M-a derutat foarte mult. Aşa că primul meu contact cu violoncelul a fost şocant şi neplăcut.

Să înţelegem că violoncelul nu a fost o “descoperire” a dumneavoastră, ci o dorinţă a părinţilor care au vrut să studiaţi acest instrument?

Eu nu voiam să cânt, voiam să mă joc. Am descoperit înainte de a merge la şcoală o muzicuţă cu care am reuşit să şi compun o piesă, când aveam cinci ani… Dar să vă spun povestea cu violoncelul… Pe atunci se făceau comisii de profesori de la liceele  de arte, care mergeau la toate şcolile generale din Cluj Napoca şi descopereau copii care aveau ureche muzicală sau erau talentaţi.

Aşa am ajuns şi eu să fiu ascultat. Am cântat în faţa unei comisii “E ziua ta mămico, în dar ţi-am adus inima”. Refrenul nici măcar nu îl ştiam. Apoi, părinţii mei au primit o înştiinţare prin care li se spunea că, dacă vreau, pot intra în clasa a treia, cu examen, la Şcoala de Muzică. Era un sacrificiu, pentru că pe lângă orele de şcoală obişnuite trebuia să fac şi multe ore de muzică. Şi mai cu chiu, cu vai, m-am dus la examen, unde erau foarte mulţi copii. Ieşeau mulţi plângând. Pentru mine, însă, era totuna.

M-au pus să spun o poezie şi atunci am luat contact cu o pianină. O profesoară a apăsat pe o clapă, iar eu trebuia să reproduc cu vocea înălţimea sunetului. Şi cam asta a fost tot. Am ieşit după trei minute. Fericit! Părinţii mei au crezut că m-au picat, pentru că m-au ţinut foarte puţin, dar pe alţi copii i-a ţinut şi 15 minute. Şi uite aşa am intrat la Şcoala de Muzică. Şi nu am vrut să studiez violoncelul, am vrut la clasa de pian, pentru că pianul mă atrăgea foarte mult. Dar nu mai erau locuri la pian. Atunci eu am optat pentru vioară. Dar domnul de acolo i-a spus tatălui meu că nici la vioară nu mai sunt locuri. Doar la trombon, contrabas şi la violoncel mai erau locuri. Tata, care a văzut cât de mare era contrabasul, el fiind cu un cap mai mic decât mine, a întrebat: “Dar ceva mai mic nu aveţi?”. Şi aşa am ajuns la violoncel. Nu am mers din dragoste la violoncel, dar m-am îndrăgostit de acest instrument, jucându-mă pe el ani întregi.

Când a fost primul concert?

În clasa a VI-a. Noi eram obligaţi să cântăm în faţa unei comisii. Erai indispus, obosit şi aveai emoţii în faţa acelor profesori. După care, am început să cânt acompaniat de pian. Şi era foarte greu, pentru că nu eram obişnuit ca peste mine să cânte altcineva. Apoi au venit primele concerte cu public – părinţi şi profesori. Emoţiile erau uriaşe, nu puteam dormi cu o noapte îniante de concert. Şi cum sunt la fel! Ştiţi cum este cu emoţia? Când nu o ai, nu cânţi bine!

Locuiţi încă la Cluj sau v-aţi mutat în Bucureşti?

M-am mutat în Bucureşti.  Eu doream să plec din ţară pentru că nu aveam un loc de muncă. Deşi câştigasem un premiu internaţional la Reiken, în Austria, împreună cu un cvartet,  culmea, nu aveam un loc de muncă! Deşi eram super-antrenaţi toţi patru şi eram foarte buni! Mama mea aflat că există un loc liber la o orchestră simfonică – Orchestra Naţională Radio, în Bucureşti –  şi m-a bătut să merg la Bucureşti să dau examen. Am fost vreo şapte pe loc. Nu credeam că voi intra, pentru că ştiam că funcţionează sistemul de relaţii. Şi atunci mama a zis că măcar să particip ca să îi încurc. Am câştigat acel post şi aşa am ajuns eu în Bucureşti. Şi m-am bucurat că nu a mai trebuit să plec din ţară. Stau în Bucureşti din 2000. Sunt angajat al Orchestrei Naţionale Radio.

Dar din 1998 veneam în Bucureşti şi participam la un spectacol împreună cu Maia Morgenstern, „Dama cu camelii”.

Este mai ofertantă Capitala pentru dumneavoastră din punct de vedere al evenimentelor la care sunteţi solicitat? Mai vreţi să plecaţi din ţară?

Nu mai vreu să plec din ţară şi nici din Bucureşti. Îmi place foarte mult aici şi consider că orice muzician, din orice ţară, dacă vrea să se afirme, trebuie să meargă în capitala acelei ţări. Dacă eşti în Franţa şi eşti la Lyon şi vrei să ai ceva de spus, du-te la Paris, nu sta la Lyon. În orice capitală există bani, există un public care consumă cultură, există televiziuni, există  public, îţi construieşti un sistem de relaţii… În Bucureşti este un public foarte rafinat care merge la spectacole şi pentru noi, artiştii, este foarte important.

DACĂ VREI SĂ AJUŢI!

MODALITĂŢILE DE PARTICIPARE A DONATORILOR FINANCIARI LA CAMPANIA „ARTIŞTII PENTRU ARTIŞTI” SUNT:

Sponsorizări dedicate Campaniei
Donaţii în contul Campaniei
formularul de 2 % din venitul global
cumpărarea de bilete (donaţii medii sau mici) pentru vizionarea spectacolului de caritate organizat în fiecare an ca punct central al campaniei, în jurul datei de 27 martie.

Contul Campaniei „Artiştii pentru artişti

Fondul de Solidaritate Teatrală

cod IBAN RO40RZBR0000060007801286

deschis la Raiffeisen Bank, Agenţia Piaţa Amzei

Mai multe detalii despre Campania „Artiştii pentru artişti“, aici.

Foto: Maria Ştefănescu